«Luna trecuta s-a împlinit un an de când am aflat că sunt seropozitiv. Am crezut că totul se va sfârşi, că toate visele si planurile mele personale și profesionale se vor nărui.
Ca orice persoană nou diagnosticată, am avut de trecut printr-o serie de vizite la spitalul de boli infecţioase: analize peste analize, atât la laboratoare private cât și la stat: tot nutream gândul că poate nu este adevărat, poate a fost un rezultat fals pozitiv etc.
Într-un final, punând toate rezultatele testelor cap la cap, diagnosticul a fost clar: HIV-pozitiv. Trebuia să mă mobilizez, să accept chestia asta și să reuşesc să merg mai departe.
Întâmplarea a făcut sa ajung la unul dintre cele mai importante spitale din capitala, specializat în genul ăsta de infecţii – loc unde am întâlnit personal mult mai deschis vizavi de acest diagnostic decât mă așteptam. O serie de persoane, necunoscute până atunci, m-au sprijinit și m-au încurajat și m-au făcut să înţeleg (deşi, fie vorba între noi, ar fi trebuit să cunosc aceste lucruri și eu prin natura profesiei mele), că viata merge înainte, că nu am nimic chiar aşa de „de speriat” și că pot duce o viață absolut normală (mai puţin „inconvenientul” de a lua toata viața 2 pilule)…
Aşadar, după o lună de alergătură, speranţe, nopţi nedormite, iată-mă: începusem deja tratamentul, lucrurile îşi urmau cursul firesc, ba chiar mă întorsesem la serviciu și totul nu mai era atât de negru pe cât credeam la început!
Mărturisesc că încă îmi pun întrebări legate de faptul că poate chiar nu am acest virus, că doar sunt o persoană veselă, jovială, aparent sănătoasă, care nu simte nimic schimbat în organism…
Singurul moment în care revin cu picioarele pe pământ si care mă face să conştientizez că totuşi am poate cel mai de temut virus al omenirii, este aceea oră la care trebuie să iau pilulele…
Articolul ĂSTA nu a făcut altceva decât să-mi dea încredere că totul va fi bine, că urmând tratamentul, mergând la monitorizările periodice și respectând un stil de viață sănătos (lucruri pe care orice om ar trebui să le facă, mai ales cei sănătoşi), nu o să mor „mutilat” de HIV: cu siguranţă, cu o moarte suntem datori toţi, dar pe mine nu acest virus mă va omorî, ci poate doar fumatul…
Aşadar, dacă tot sunt pozitiv, să fiu… pozitiv! 🙂 »
Materialul de mai sus mi-a fost transmis de un cunoscut care, deși coleg de breaslă și prieten, mi-a devenit și urmăritor al blogului și paginii de Facebook.
Povestea lui (publicată, evident, cu acordul lui şi sub protecţia anonimatului) vine să întărească ceea ce știam deja: HIV este încă un tabu în România, chiar și printre medici.
Este mai puţin importantă modalitatea de contactare a infecţiei – sunt sigur că el ştia foarte bine cum se previn infecţiile cu transmitere sexuală. Contează însă mai mult decât orice optimismul, atitudinea în faţa bolii, înţelegerea infecţiei, a modurilor de transmitere şi a principiilor de tratament. Astfel, fără a minimaliza gravitatea infecţiei cu HIV, aceasta devine doar un beculeţ roşu de alarmă – şi nu un sfârşit de drum.
Alte articole de pe blog, pe care ţi le recomandăm amândoi:
- Tratamentul post-expunere în HIV
- Depistarea virusului HIV
- Cum, infecţia cu HIV îţi poate lungi viaţa?
- HIV, din nou în atenţie: există un vaccin!
- Despre boli cu transmitere sexuală: HIV
- Speranţe pentru pacienţii cu HIV?
- Mâine poţi fi tu!
- Instinctul de supravieţuire
- Prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală
- Vreau să emigrez în Cuba!
- Ce analize de control să fac, doctore?
- Sex sau dragoste? Unde greşim?
Tu ce părere ai?
dr. Razvan Ioan Trascu 